“Pata cu bucluc” este un roman scris de acelaşi Mark Haddon care ne-a cucerit cu “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii” (17 premii literare, probabil deja l-aţi citit cu toţii).
George este un bărbat de 57 de ani căruia apariţia unei aluniţe îi declanşează o teamă cumplită de moarte, atacuri de panică şi gânduri care îl împing la gesturi surprinzătoare (“Murea de cancer. Era un gând oribil. Măcar de l-ar putea închide acolo, în cutia cu “Gânduri despre moartea de cancer””, “Totuşi, pe la jumătatea tartei cu mure, leziunea a început să-l mănânce, ca atunci când ai “picior de atlet”. Cuvântul tumoare i-a venit imediat în minte şi era un cuvânt urât, care îl măcina, dar îi este peste puteri să şi-l scoată din cap. Stătea la masă şi o simţea cum creşte, poate prea lent ca să poată fi percepută cu ochiul liber, şi totuşi creştea, ca mucegaiul de pe bucata de pâine pe care, în copilărie, o ţinea la el în cameră, la fereastră, pe pervaz, într-un borcan de dulceaţă”). Recunosc că teama aceasta fictivă de cancer având la bază o aluniţă nu îmi este necunoscută. Îmi amintesc că am mers să îmi iau rezultatul cu o lună mai târziu decât trebuia deşi mă termina nesiguranţa. Oricât de mici ar fi fost şansele de a fi ceva în neregulă a nu şti mi se părea mai convenabil pentru mine. Era ca şi cum dacă nu aş fi mers să iau rezultatul înlăturam orice posibilitate de a păţi ceva rău. Nu mai spun de operaţia de scoatere a aluniţei, care era pe faţă! (denegare, evident voi spune) Am fost nevoită să fac ceea ce urăsc mai mult în viaţa asta şi a anume să pierd controlul şi să mă las pe mâna altcuiva. Se auzea zgomotul pe care lama îl făcea când tăia bucata de carne şi dacă nu aş fi simţit cum mi se întinde carnea pentru a putea tăia mai bine m-aş fi gândit probabil la zgomotul pe care îl făceau obiectele nu tocmai ascuţite cu care mă chinuiam când eram mică să tai părul păpuşilor ca să le crească mai lung şi mai des. Operaţiunea de tuns îmi reuşea (eram perseverentă de mică), dar părul nici în ziua de azi nu a crescut. De atunci mi-am pirdut încrederea în sfaturile femeilor legate de frumuseţe şi îngrijire şi nici azi nu citesc revistele de modă, nici nu ascult de sfaturi din această categorie. Ceea ce mă înspăimânta mai mult erau comentariile. Medicii se chemau unul pe altul să se uite, să vadă dacă mai e ceva de scos, apoi se văitau de cât sânge curge, eu mă vedeam cu o cicatrice imensă, apoi nu găseau firele potrivite pentru a coase rana şi după toate astea doctora a trebuit să răspundă la telefon în timpul operaţiei. Cum încăpăţânarea mea şi nevoia de independeţă şi control nu au margini binenţeles că m-am dus singură, nu am anunţat decât trei persoane de ceea ce voi face şi le-am refuzat ajutorul încercând să compensez viitorul deficit de control şi eram chiar mândră de mine până a început operaţia. Atunci aş fi vrut să mă aştepte cineva afară. Era mai mult decât o simplă răceală cu frisoane şi febră când nu vreau să vad pe nimeni în preajma mea, nici să fiu întrebată cum mă simt. Când am fost atacată de cerşetor, un bărbat înalt, puternic şi cu o privire agresivă (în urma acelui incident am operat aluniţa care după lovituri începuse să se modifice), nu am avut sentimentul de pierdere a controlului pentru că încă mă puteam mişca, puteam acţiona, puteam face ceva. De data aceasta nu puteam face nimic. Nu puteam decât să aştept şi să sper că alţii vor face ceea ce trebuie şi partea cea mai proastă e că după, dacă ceva nu îmi convenea nu puteam reface eu acţiunea pentru rezultate mai bune. Cert este că şi astăzi sunt două categorii de bărbaţi îmi dau fiori: bărbaţii înalţi, atletici şi chirurgii. O fi şi vreo parte bună, alţii muncesc din greu să aibă acelaşi efect asupra femeilor. Un chirurg îti spune doar: ”Te operez!” şi deja inima îşi bate mai puternic, un fior îţi trece prin tot corpul şi vrei-nu vrei trebuie să ai încredere în el şi de cele mai multe ori să te şi dezbraci (singură şi fără gesturi de afecţiune, dar în schimb am observat că se pune muzică în sala de operaţii, deci o atmosferă romantică tot este; mai rămâne de văzut cu lumânările dacă pe viitor le aprinzi tu la o cină în doi sau participi la vreo orgie pasiv, că la spitalele din România…). Gata, gata, mă opresc!
Drama trăită este pierdută printre dilemele fiului homosexual, problemele fiicei care urmează să se căsătorescă a doua oară şi soţia care îşi redescoperă sexualitatea alături de un alt bărbat şi devine un prilej pentru a zâmbi.
Personajul meu preferat este Jamie, homosexualul, el are secrete profunde:
“- Spune-mi un secret, zise Mike. Ceva ce n-ai spus nimănui.
- Când aveam şase ani, prietenul meu, Daniel, a pus pariu cu mine că n-o să fac pipi într-un ghiveci de flori din camera soră-mi.
- Şi ai făcut pipi în ghiveci.
- Şi am făcut pipi în ghiveci.”
Tot lui, Haddon îi analizează dorinţele şi şi părerea despre bărbaţi (nu m-am gândit până acum cum ar vedea un homosexual bărbaţii): “Avea nevoie de cineva. Nu pentru sex. Nu încă. Din experienţa lui, partea aceasta venea câteva săptămâni mai târziu. Tipii urâţi începeau să ţi se pară atrăgători. Apoi heterosexualii începeau să ţi se pară atrăgători. Pe urmă trebuia să faci ceva foarte repede, ca să rezolvi situaţia, fiindcă dacă ajungeai la faza în care te gândeai că te-ai mulţumi cu o partidă de sex cu una dintre prietenele tale, însemna că ai dat de naiba pe bune [..] Voia… Senzaţia aceea pe care o ai când iei pe cineva în braţe sau când te ia cineva în braţe. Felul în care ţi se destinede trupul. Ca şi cum ai avea un câine în poală. Simţea nevoia să fie apropiat de cineva. Nu asta vrea toată lumea? Era un pic cam bătrân pentru ieşirile în oraş, iar cluburile i se păreau dintotdeauna un fel de petreceri ale burlacilor, la care homosexualii se revarsă în direcţia cealaltă. Bărbaţi care fac ce au făcut de când s-au dat jos din copac, adică se adună în turme ca să se îmbete şi să vorbească prostii, orice pentru a evita coşmarul de a fi serioşi sau de a nu avea nimic de făcut. ”
Totul se succede cu rapiditate, gândurile vin unul după altul, reacţiile comportamentale sunt prompte, replicile amuzante vin după cele dramatice. Mie îmi creează impresia de imagine derulată rapid înainte, aceeaşi imagine pe care o am de fiecare dată când merg cu metroul sau când alerg după ratb. Nu e timp de trăit drame. Un mouse este veşnic pregătit să dea next după moarte, după divorţuri, după partide de sex reuşite sau nu, după iubire, după propuneri de căsătorie, după starea de mahmureală. Cât despre modul de prezentare a personajelor, mai ales a celui principal în timpul atacurilor de panică autorul pare a fi un psiholog care în timp ce personajul îşi trăieşte atacurile, anticipează şi interpretează simptomele sale, exagerandu-le îi pune întrebările exact ca într-o şedinţă de terapie. Gânduri, emoţii, gesturi toate vin rapid, formând un tot, nimic nu e în plus, timpul care trece citind fragmentele e timpul care s-ar scurge vizualizând scena.
