Pentru că uiți să visezi când te lovește orgoliul cu capul de perne eu uit să te mângâi pe creștet ca să sădesc în tine credința în demoni și zâmbete de îngeri, iar tu ajungi să crezi în îngeri cu zâmbet de demon. Nu mai știu să te prind de degetul cel mic și din obișnuință te împing cu ambele mâini, iar tu, tot din obișnuință uiți să privești și nici măcar nu întorci capul. Și vine punctul. Și degeaba am putea amândoi să mai scoatem câte un punct din buzunar (știi că mereu îl purtăm la noi!) ca să se facă trei… Eu îl țin strâns acum ca să nu scape și apoi voi uita de el. Tu nu mai știi de el acum iar mai târziu vei fi prea departe să aibă rost să îl arunci în urmă de teamă că nu va mai ajunge… Și toate astea pentru că eu încă nu am învățat să mă adăpostesc de ploaie, tu nu știi să înfrunți furtuna, iar în timp ce tu aștepți să treacă norii cu ochii spre adăpostul gol de peste stradă eu plec prin ploaie lăsând adăposturile în urmă. Dacă aș ști că ai putea măcar trece strada aș aștepta să ajungi la mine… Dacă aș ști că e loc și pentru mine în adăpostul tău m-aș opri acolo și aș aștepta tăcută!
