Lumea din noi X

Posted: Iulie 19, 2014 in Lumea din noi
aripiŢinea strâns în mână bileţelul de dimineaţă… Nu spusese rugăciunea seara, iar acum se trezea confuză şi speriată. Îşi simţea inima grea asemeni unei pietre care mereu o ţinea pe loc. Ridică ochii şi zări un cer acoperit de stele, toate având o strălucire aparte. Şi pe fiecare stea, stând picior peste picior pe un colţ al ei, un omuleţ senin zâmbea convins că este unic în viaţa ei, incapabil să vadă ceilalţi omuleţi. Da, fiecare destin este orb… Cu bileţelul lipit de mâna ce-l ţinuse strâns, Miruna dădu să se ridice ca să-l mai citească o dată. Ridicând ochii se văzu acoperită de o infinitate de bileţele, ca de o pătură nesfârşită care îi trecea de trup şi se unea la orizont cu marea de stele care găzduiau omuleţi. Cu mâna liberă citi câteva bileţele. Atâtea drumuri, toate diferite… Reciti bileţelul primit la cafeaua de dimineaţă. Zâmbi. Cineva îi spusese cândva că dacă nu te trezeşti lângă bărbatul pe care îl visezi nu dormi în patul în care trebuie. Ea se gândea acum că dacă bărbatul al cărui nume îl rosteşti în rugăciunea de seară nu doarme pe perna de alături când deschizi ochii atunci numele din rugăciune este greşit. Când patul e gol poţi evacua locatarul visului. Atunci, dintr-o dată, inima ei deveni atât de uşoară încât fără să-şi dea seama oftă ca atunci când îţi dai seama că te-ai trezit dintr-un coşmar şi coşmarul nu te poate răni. Şi din oftatul ei o adiere de vânt ridică toate bileţele în aer, învârtindu-le într-un vârtej neliniştit. Pe pământul de unde se ridicaseră mii de drumuri formau labirinturi nesfârşite. Şi inima ei deveni tot mai uşoară… Din vârtejul de bileţele se conturară două perechi de aripi… Aripile ei! Zâmbi din nou, deschise palma şi suflă peste bileţelul din mâna ei. El se alătură celorlalte şi din lanţ se transformă într-o bucată din aripile libertăţii ei. Miruna se ridică uşoară la nivelul stelelor. Se vedeau oameni mişunând precum furnicile în labirintul de sub ea, îşi vedea lacrimile transformate în râuri, zâmbetele în primăveri, fricile ei deveniră merele stricate căzute pe pământ, durerile ei ardeau în flăcări în vârfurile cele mai înalte ale munţilor. Cu privirea, într-o clipă,  adună toţi omuleţii în ceaşca de cafea din mâna ei, apoi răsturnă cafeaua peste lumea care nu mai era în ea, ci înafara ei. Drumurile, munţii, focurile, râurile… toate dispar sub cafeaua care curge din ceaşca întoarsă de mâna Mirunei. Acesta este miracolul camerei cu nimic din sufletul fiecărei femei, e partea aceea din ea care-i va aparţine mereu, pentru că acolo va renaşte iar şi iar libertatea. O nouă lume se va naşte în ea. Lumea va creşte, se va crede indestructibilă, dar dacă  inima ei va deveni prea grea şi nu-şi va mai găsi aripile…
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s