Archive for the ‘Gânduri’ Category

Dă-mi…

Posted: Aprilie 23, 2017 in Gânduri

Dă-mi o viață de visat și un vis de trăit. Voi infige pumnalul și nici nu voi clipi. Vor curge paginile prin camerele goale si nici măcar un regret  nu voi avea  când toate cărțile vor zace măcelărite. Mi se albeau tăcerile și mi se colorau suferințele la fiecare rând. Am obosit. Dă-mi o privire de citit, o poveste de șters și un trup de care să mă lipesc. Din teama mea de viață te-am trăit pe tine până mi-au intrat în carne gratiile cuștii în care iubeam. Am crescut strâmb, asemeni unui pom cu tulpina prinsă în vreun gard, căci fără iubire doar așa poți crește. Nu rup gratiile, ci le iau cu mine să-mi fie inimă în locul unde este totul ars.

Când rămâi…

Posted: Aprilie 9, 2016 in Gânduri

Când rămâi…rămâi cu toată inima. Când pleci… să pleci cu toată inima.

Când rămâi într-un loc… nu-ți aduce niciun vis vechi, visează vise noi.

Când pleci… nu lua visele cu tine. Lasă-le așa cum lasă copiii ghioceii din grădina bunicilor. Visele sunt asemeneni florilor, niciodată nu știi când vor înflori. Uneori înfloresc atunci când te aștepți mai puțin, alteori înfloresc chiar în lipsa ta.

Când rămâi… Și când pleci… Nu uita că lumea e formată din promisiuni și sufletul din frici.

 

Locuitor clandestin

Posted: Februarie 27, 2016 in Gânduri

Tu ești doar un locuitor clandestin al sufletului meu care de plictiseală nu găsește nimic mai bun de făcut decât să spargă toate felinarele din mine care-mi luminau noaptea. Și când le-ai spart pe toate te-am găsit cocoțat pe scară, încercând să ajungi la lună. Apoi te scurgi din cer ploaie și curgi până îmi scoți fricile din subsol și le faci să plutească ca pe niște gunoaie sau ziare vechi. În noaptea aceea, fruntea îmi era atât de aplecată încât aș fi putut să îmi culeg gândurile cu penseta de pe jos dacă nu ar fi crescut pe sub linoleul de spital spălat superficial noaptea de femeia de serviciu care îşi târa sacoşa cu produse pe care le vindea prin saloane. Aşa-i şi cu iubirile. Pentru unele îţi deschizi inima, pentru altele ţi-o închizi cu toate lacătele şi te trezeşti cu ele crescând prin pereţii inimii fără să le mai poţi scoate de acolo vreodată. 
Imi vedeam casa departe năpădită de fiinţe străine care în lipsa mea au facut-o a lor aşa cum îţi fac viaţa unii oameni dacă uiţi să o trăieşti.

Interviul

Posted: Decembrie 26, 2015 in Gânduri

„Lumea-i în odaia mea
Uneori treci tu prin ea
Dar parfumul tau trei zile nu dispare.

Daca vrei ramâi nu stiu
Dar sa pleci e prea târziu
Prea târziu si ploua tarziu.” (Dinu Olarasu, Narcisa Suciu – Zece)

Ea – De unde îți cumperi  iluziile?

El: -De nicăieri… Le primesc gratuit.

Ea: -Eu nu am acceptat niciodata nimic gratuit. Mi se pare jignitor, calitatea se regaseste intotdeauna în lucrurile pe care le cumperi.

El: – Se poate… Am cunoscut cândva un om care plătea foarte scump pentru o nefericire perfectă. Dacă nu ar fi plătit atât de mult probabil risca să devină o fericire banală.

Ea: – Care este cea mai dragă iluzie a ta?

El: – Cea mai dragă… Acum, de când am o vârsta mai albă parcă mi-e tot mai drag să cred că am darul de a da pătura jos de pe gândurile oamenilor și de a le dezveli.

Ea: – Și de când ai acest dar?

El: – Când stai nemișcat oamenii vin și pleacă… Ești ca un copil în fața unui carusel. Singura constantă din viața ta ești tu. Restul oamenilor sunt doar necunoscuta dintr-o inecuație cu interval de variație mare. Pentru mine contează doar rezultatul final: adică după egal să fie mereu un număr mai mare de zero. El îmi arată gândurile bune care se îndreaptă spre mine. Așa că îmi place să cred că le pot dezgoli suficient cât să le pot vedea fără măști.

Ea: – Consideri că viața a fost nedreaptă cu tine?

El: – Nu. Viața e viață, nu poți emite judecăți de valoare despre ea…

Ea: – Și totuși… Viața v-a cam strivit. Nu consideri acest lucru nedrept?

El: – Se poate, dar doar din oamenii striviți viața stoarce ce-i mai bun…

Ea: – Observ că sunteți un om foarte calm… De unde atâta liniște?

El: – A venit singură. Sunt liniștit uneori împotriva voinței mele. A răsărit în mine cum răsare o plantă unde nu te aștepți și a tot crescut. A răsărit când am înțeles că nu ești niciodată abandonat, ești mereu singur…

Ea: – Ce sau pe cine iubești cel mai mult?

El: – Pinguinii…

Ea: – Pinguinii? De ce pinguinii?

El: – Pentru că atunci când iubești și iubirea doare poți face două lucruri: să păstrezi iubirea caldă, transformând-o într-un pinguin și făcând din sufletul tău Polul Nord sau să o lași să devină ghețar. Eu… iubesc pinguinii.

Ea: – Care a fost cea mai mare rugăminte adresată unei femei pe care ați iubit-o?

El: – Să nu plece.

Ea: – Și ea ce a făcut?

El: – Ea… S-a transformat cu tot cu iubirea într-un ghețar. Pragul ușii mele pe care deseori mă aștepta să vin era prea rece…

Ea: – Așadar ai pierdut-o…

El: – Nu.

Ea: – Ce ai făcut atunci?

El: – Am rugat-o să nu se topească niciodată… Oricum cea mai frumoasă parte a iubirii noastre nu avea cum să și-o amintească pentru că ea a existat doar în mine.

 

Ea încheie atunci interviul pentru că simțea cum îi fuge pământul de sub picioare și este absorbită ca de un aspirator într-o altă lume. Cerșetorul se ridică… Înalt, cu ochii visători și un zîmbet cald. A plecat. Ea l-a privit cum se îndepărtează. Și privindu-l din urmă observă că este singurul om care merge cu spatele drept din mulțimea de oameni. Un bărbat încă tânăr, cu frumusețea ascunsă. De l-ar fi căutat nu ar fi știut niciodată unde. Și totuși l-a găsit. Se sperie atunci atunci la gândul că într-o zi ar putea să îl caute și să nu îl găsească… Merse să predea interviul, dar în locul lui îi înmână șefului demisia.

A doua zi, merse în locul acela de la colțul străzii. Nu mai era acolo, nici prin apropiere… L-a căutat zilnic, mereu la aceeași oră la care ținuse interviul cu un… cersetor.

Într-o zi era tot acolo, lipsită de speranță când o umbră îi căzu pe picioare. Nu ridică capul. Un bun creștin probabil îi va întinde o monedă. Dar o voce se auzi:

–  De unde își cumperi iluziile?

Femeia-statuie este femeia de care ai uitat tu, cel care trebuia sa o iubești. Ea așteaptă la marginea drumului sperând ca măcar să-i crească fire de iarbă pe sub piele, numai să simtă totuși că ceva viu este încă în ea. Ea nu are nici o dovadă ca te-a purtat în visele ei și că erai parte din fiecare dorință a ei. Ar fi vrut să îți decupeze pașii din fiecare amintire și să ți-i trimită înapoi să îți faci covor din ei și să te duci mai departe decât erai acolo unde te știa ea. Amintirile ei sunt insă șterse și confuze și uneori preferă să își imagineze clipe trăite decât să își amintească.  Ea a rămas cu mintea înfiptă în propria lume, în realitatea a ceea ce vedea, auzea si pipăia, crezând în rădăcini și în pământul pe care călca. A încetat de mult să te iubească… Ai făcut prea multe găuri în visele ei, iar ea a învățat în final că iubirea este cea mai bună actriță a morții pentru că știe să moară în atât de multe feluri.

Oamenii s-au oprit și au privit-o: “Ești liberă, îi spuneau… ”. Dar ea își amintea ce îi spusese lui la plecare: “Până și libertatea se transformă în propriul cavou și orice suflet care zboară poate deveni statuie sau mai rău, povară!”. Greșelile și durerile pe care le provocăm oriunde vom pleca ne vor rămâne cusute de suflet și vor deveni parte din noi. Nu există povară mai mare decât sufletul pe care toți ni-l purtăm în spate prin viață.

De 8 Martie…

Posted: Martie 7, 2015 in Gânduri

Sufletul unei femei se coace abia când simte în ea căldura iubirii pentru un suflet care încă nu a hotărât să se nască. Atunci visele îi par dulci chiar şi când visează amar. Tot atunci înţelege că ea toată e făcută din praf de stele, din norii de azi, soarele de mâine şi ploaia de ieri. Lumea se învârte şi ea rămâne în loc; oamenii lovesc, iar ea îşi ţese poveştile în pernă. I se curăţă trupul de toate măştile, iar sufletul ridică fortăreţe chiar din ridurile care îl brăzdează. Femeia care trăia în ea până ieri işi stinge amanţii pe rând ca pe lumânări şi îşi pregăteşte paşii. A adunat în ea toate durerile şi bucuriile lumii doar pentru a le uita. Se pierd toate regretele precum paşii grăbiţi şi creşte în ea primul mugur al unei iubiri care nu va muri niciodată. Toate umbrele ei negre le-a lăsat pe banca din parc. Plecând, le-a sărutat ca să le dea puţină culoare cu rujul ei roşu. I-a fost milă de toţi oamenii aceia pe care îi purta în ea, culorile lor o speriau cândva, acum singurul curcubeu este ea.

” Imi voi ţine fricile pentru mine, te voi învăţa să iubeşti şi să ierţi… Te voi încuraja să crezi în magie, dar îţi voi arăta răul pe care îl poţi face oamenilor cu ea. Nu-ţi fie teamă.  Lumea asta este atât de mică încât vei învăţa repede că dacă vrei să joci cu adevărat v-aţi ascunselea va trebui să te ascunzi de tine. Apoi îţi vei petrece toată viaţa căutându-te. Vei purta măşti ca să semeni celorlalţi şi altele ca să te deosebeşti de ei, sufletul tău va lua forma luminii ochilor care te privesc, te vei căuta în oameni care la rândul lor vor cotrobăi prin tine căutându-se, dar niciodata să nu rămâi nici măcar o clipă pierdut în sufletul unui om care nu te iubeşte.  Sa nu îţi faci cuib în oameni, cei care te vor acolo ţi-l vor construi singuri. Îndrăgosteşte-te de oameni, nu de ideile din mintea lor. Şi… dacă de acolo de unde eşti nu vezi atâta iubire câtă meriţi nu veni, nu e timpul şi poate nici locul… ”

Eu nu știu…

Posted: Ianuarie 2, 2015 in Gânduri

Eu nu știu nimic despre lumea asta închisă în ghicitori. Uneori îi spun că mâinile mele lăcrimează și ochii-mi sunt reci și ea îmi răspunde să visez, că astfel mâinile mi se vor încălzi și ochii nu-mi vor mai lăcrima și eu șoptesc atunci doar pentru mine: „Dar ochii mei vor rămâne reci, iar mâinile mele vor continua să lăcrimeze”.

Eu nu știu nimic… Eu nu știu de ce oamenii au mereu mintea trează și sufletul adormit și dacă nu cumva să trăiești înseamnă să fii somnambul.

Eu nu știu unde se duc poveștile după ce le citești, nici după ce le trăiești.

Eu nu știu nici măcar ce sunt cuvintele. Credeam că sunt ambalaje pentru sentimente, dar apoi mi-am dat seama că nu pot fi decât ambalajele minții pentru sentimente. Ambalajele inimii sunt lacrimile și zâmbetele… Mintea poate pune sentimente mici în cuvinte mari, dar niciodată inima nu va pune o durere mică într-o lacrimă mare sau o bucurie ștearsă într-un zâmbet larg.

Eu nu știu de ce îmi pun inima în spate când nu pot merge mai departe și-mi car gândurile în plicul cu facturile neplătite la telefon și la electricitate. Pentru fiecare gând inima mea plătește? Am plătit până ce fluturele din inima mea a rămas cu aripile lipite de lupa prin care m-ai învățat să privesc amintirile puține și frumoase din care m-am mințit că îmi voi clădi o viață, despre care am crezut că vor crește în mine până voi deveni una cu ele. Și acum am orbit.

Eu nu știu de ce îți dorești aripile mele când îți pot dărui zborul meu.

Eu nu știu dacă ceea ce port în mine ești tu sau propia mea nebunie pentru că simt că v-ați contopit și nu vă mai pot separa.

Eu nu știu dacă realitatea este doar un port îngust, iar iluziile o apă nesfârșită sau invers.

Eu nu știu dacă D-zeu este doar unul sau îmi clădesc un D-zeu nou, în fiecare zi pe care  îl fac mai bun sau mai rau, mai crud sau mai iertator după cum imi doresc.

Eu nu știu ce este timpul… Poate că el nu există, poate că este nesfârșit și plutim prin el încă de la începuturile lumii, dacă există un început. Sau poate că a luat forma unor capsule în care stăm închiși până sufletele noastre dospesc și îi ating membrana și atunci explodează și ne păresește pentru totdeauna și abia atunci întelegem că era singurul lucru real din zborul nostru prin univers și fără el și noi ne pierdem forma.

Eu nu știu dacă să plec și să iau doar numele tău cu mine sau să îmi fac cuib în sufletul tău și să stau acolo până ce furia ta va căpăta forma unui strigăt mut.

Eu nu știu dacă mi-ai recunoaște mâinile din o mie de mâini și ai tresări cu ochii închiși dacă mi-ai simți mirosul. Nici măcar nu știu dacă ți-aș recunoaște mâinile din o mie de mâini sau dacă aș tresări cu ochii închiși dacă ți-aș simți mirosul.

Eu nu știu nici măcar dacă eu trăiesc în lume sau lumea trăiește în mine.

Eu nu știu dacă cerul a creat pământul pentru că nu avea o oglindă în ce să-și privească albastrul sau pământul a creat cerul ca să-i amintească mereu cum arăta acoperit de apă.

Eu nu știu dacă oamenilor le este frică de întuneric sau dacă nu cumva întunericul nici nu a existat până ce oamenii nu au început să sape în ei pentru a se cunoaște.

Eu nu știu nimic.