Archive for the ‘Literatură’ Category

Unii oameni aleg să fie poeți, pe alții îi alege poezia, așa cum l-a ales pe Ștefan Ciobanu în timp ce rătăcea prin Facultatea de Psihologie și prin viață. De atunci Ștefan scrie… și scrie. Pe când era încă în scutecele poeziei vorbea de “vremuri grele pentru visători”: “oricât m-aș gândi la tine/ pe EKG/nu o să apară chipul tău/mi-am suflecat mânecile până în gât/și am mers iar cu gondola prin vene/ești iertată/știu că nu poți să iubești/cu ochii de faianță”.

 

Încă nu a învățat să meargă bine prin poezie (crede el, deși noi avem mari dubii!!!!), dar iată că la al treilea volum de versuri îl găsim “de-a bușilea prin aer”. Eu nu cunosc pe nimeni care să fi văzut lumea mergând “de-a bușilea prin aer” și am încercat să învăț câte ceva din versurile lui. Am aflat că: “în orice mort bate o inimă/vântul cu umărul lui de noapte/lovește geamul/toate lucrurile se reașază”.

Poeziile lui Ștefan sunt poezii eliberate de orice regulă, sunt un dans de cuvinte organizate într-un haos ordonat. Când pătrunzi în lumea aceasta fiecare cuvânt devine o cutie cu surprize, nu știi niciodată de unde vine, nici ce conține, te pregătești să plângi și trezești zâmbind. Versurile sunt vii, spontane, de parcă poetul ar fi avut menirea de a așeza într-un tot cuvintele ieșite la întâmplare dintr-o tombolă:

“mă uit la steaua care mă fumează

îi văd unghiile date cu ojă de culoarea păsărilor

mă învelesc noaptea când sunt în livadă

cu pielița roz de la degetul ei

toate vor fi bune de acum! zic

dar zgomotul de frână al mașinilor

și lumina farurilor îmi aduc aminte de toate”,

 

“am văzut în grădina blocului

un cap de păpuşă peste care

o să crească un copac

de crengi vor atârna membre din plastic”.

De la rugămințile îndrăgostitului (“promite-mi/că doar un sân de-al tău va deveni coasă/ celălalt va rămâne pe noptiera din beznă/ îmbrăcat cu rochiţa aceea de tenismană”) până la asumarea propriei forțe distructibile (“mă plimb noaptea pe străzi/nimeni nu știe dar uraganul despre care se vorbește la meteo/arătat de bățul lung/ iese din oasele mele răvășind foile crainicului”) totul se întâmplă cu atâta naturalețe încât nu te mai miră nimic, nici moartea, nici iubirea, nici speranța, nici deznădejdea…

Știm cu toții că atunci “când ești tânăr te sâcâie doar durerea în care iubești” și toți bărbații cunosc  “faza în care toate femeile îi semănau” și astfel poeziile lui Ștefan devin o parte din noi pe care o știam acolo, dar nu știam să îi dăm glas. Oare câți bărbați n-ar vrea să spună: “își plimba chipul după ceva care fusese tot timpul sub ochii ei/ știi mi-ar plăcea să te văd iar cu părul ud i-aș fi spus”?!

Aștept cu mare drag lansarea acestui volum, îl felicit și îi urez mult success în continuare acestui om extraordinar care cu siguranță nu va trece trece neobservat în lumea literară! Aș vrea ca într-o zi cărțile lui și ale altor oameni talentați să existe în toate librăriile și să ne înghesuim cu toții la lansări pentru un autograf! Poate că acea zi va veni…

https://www.facebook.com/alexandervsalexander

Frumos spus!

Posted: Septembrie 12, 2013 in Literatură

„Cand suntem tineri inventam forme de viitor pentru noi insine, cand suntem batrani inventam diverse forme de trecut pentru altii” (Julian Barnes)

Cioc-ciocul inimii…

Posted: Ianuarie 10, 2013 in Literatură

“Dragostea nu intreaba de varsta. Cioc-cioc. Este acasa? De este inima acasa, i se raspunde: poftim intra, si se aseaza la taifas si joaca.
Cioc-ciocul inimii nu poate veni de oriunde. Avem chiar datoria cand cioc-ciocul se inseala, sa-l luam deoparte si sa-l sfatuim prieteneste. Esti orb, cioc-ciocule! ESTI NUMAI SUB FOCUL UNEI SCANTEI SI DRAGOSTEA CERE ALTOI CU FLACARI NESTINSE. “ (“Iubim”)

 “Pata cu bucluc” este un roman scris de acelaşi Mark Haddon care ne-a cucerit  cu “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii” (17 premii literare, probabil deja l-aţi citit cu toţii).

George este un bărbat de 57 de ani căruia apariţia unei aluniţe îi declanşează o teamă cumplită de moarte, atacuri de panică şi gânduri care îl împing la gesturi surprinzătoare (“Murea de cancer. Era un gând oribil. Măcar de l-ar putea închide acolo, în cutia cu “Gânduri despre moartea de cancer””, “Totuşi, pe la jumătatea tartei cu mure, leziunea a început să-l mănânce, ca atunci când ai “picior de atlet”. Cuvântul tumoare i-a venit imediat în minte şi era un cuvânt urât, care îl măcina, dar îi este peste puteri să şi-l scoată din cap. Stătea la masă şi o simţea cum creşte, poate prea lent ca să poată fi percepută cu ochiul liber, şi totuşi creştea, ca mucegaiul de pe bucata de pâine pe care, în copilărie, o ţinea la el în cameră, la fereastră, pe pervaz, într-un borcan de dulceaţă”). Recunosc că teama aceasta fictivă de cancer  având la bază o aluniţă nu îmi este necunoscută. Îmi amintesc că am mers să îmi iau rezultatul cu o lună mai târziu decât trebuia deşi mă termina nesiguranţa. Oricât de mici ar fi fost şansele de a fi ceva în neregulă a nu şti mi se părea mai convenabil pentru mine.  Era ca şi cum dacă nu aş fi mers să iau rezultatul înlăturam orice posibilitate de a păţi ceva rău. Nu mai spun de operaţia de scoatere a aluniţei, care era pe faţă! (denegare, evident voi spune) Am fost nevoită să fac ceea ce urăsc mai mult în viaţa asta şi a anume să pierd controlul şi să mă las pe mâna altcuiva. Se auzea zgomotul pe care lama îl făcea când tăia bucata de carne şi dacă nu aş fi simţit cum mi se întinde carnea pentru a putea tăia mai bine m-aş fi gândit probabil la zgomotul pe care îl făceau obiectele nu tocmai ascuţite cu care mă chinuiam când eram mică să tai părul păpuşilor ca să le crească mai lung şi mai des. Operaţiunea de tuns îmi reuşea (eram perseverentă de mică), dar părul nici în ziua de azi nu a crescut. De atunci mi-am pirdut încrederea în sfaturile femeilor legate de frumuseţe şi îngrijire şi nici azi nu citesc revistele de modă, nici nu ascult de sfaturi din această categorie. Ceea ce mă înspăimânta mai mult erau comentariile. Medicii se chemau unul pe altul să se uite, să vadă dacă mai e ceva de scos, apoi se văitau de cât sânge curge, eu mă vedeam cu o cicatrice imensă, apoi nu găseau firele potrivite pentru a coase rana şi după toate astea doctora a trebuit să răspundă la telefon în timpul operaţiei. Cum încăpăţânarea mea şi nevoia de independeţă şi control nu au margini binenţeles că m-am dus singură, nu am anunţat decât trei persoane de ceea ce voi face şi le-am refuzat ajutorul încercând să compensez viitorul deficit de control şi eram chiar mândră de mine până a început operaţia. Atunci aş fi vrut să mă aştepte cineva afară. Era mai mult decât o simplă răceală cu frisoane şi febră când nu vreau să vad pe nimeni în preajma mea, nici să fiu întrebată cum mă simt. Când am fost atacată de cerşetor, un bărbat înalt, puternic şi cu o privire agresivă (în urma acelui incident am operat aluniţa care după lovituri începuse să se modifice), nu am avut sentimentul de pierdere a controlului pentru că încă mă puteam mişca, puteam acţiona, puteam face ceva. De data aceasta nu puteam face nimic. Nu puteam decât să aştept şi să sper că alţii vor face ceea ce trebuie şi partea cea mai proastă e că după, dacă ceva nu îmi convenea nu puteam reface eu acţiunea pentru rezultate mai bune. Cert este că şi astăzi sunt două categorii de bărbaţi îmi dau fiori: bărbaţii înalţi, atletici şi chirurgii. O fi şi vreo parte bună, alţii muncesc din greu să aibă acelaşi efect asupra femeilor. Un chirurg îti spune doar: ”Te operez!” şi deja inima îşi bate mai puternic, un fior îţi trece prin tot corpul şi vrei-nu vrei trebuie să  ai încredere în el şi de cele mai multe ori să te şi dezbraci (singură şi fără gesturi de afecţiune, dar în schimb am observat că se pune muzică în sala de operaţii, deci o atmosferă romantică tot este; mai rămâne de văzut cu lumânările dacă pe viitor le aprinzi tu la o cină în doi sau participi la vreo orgie pasiv, că la spitalele din România…). Gata, gata, mă opresc!

Drama trăită este pierdută printre dilemele fiului homosexual, problemele fiicei care urmează să se căsătorescă a doua oară şi soţia care îşi redescoperă sexualitatea alături de un alt bărbat şi devine un prilej pentru a zâmbi.

Personajul meu preferat este Jamie, homosexualul, el are secrete profunde:

“- Spune-mi un secret, zise Mike. Ceva ce n-ai spus nimănui.

– Când aveam şase ani, prietenul meu, Daniel, a pus pariu cu mine că n-o să fac pipi într-un ghiveci de flori din camera soră-mi.

– Şi ai făcut pipi în ghiveci.

– Şi am făcut pipi în ghiveci.”

Tot lui, Haddon îi analizează dorinţele şi şi părerea despre bărbaţi (nu m-am gândit până acum cum ar vedea un homosexual bărbaţii): “Avea nevoie de cineva. Nu pentru sex. Nu încă. Din experienţa lui, partea aceasta venea câteva săptămâni mai târziu. Tipii urâţi începeau să ţi se pară atrăgători. Apoi heterosexualii începeau să ţi se pară atrăgători. Pe urmă trebuia să faci ceva foarte repede, ca să rezolvi situaţia, fiindcă dacă ajungeai la faza în care te gândeai că te-ai mulţumi cu o partidă de sex cu una dintre prietenele tale, însemna că ai dat de naiba pe bune [..] Voia… Senzaţia aceea pe care o ai când iei pe cineva în braţe sau când te ia cineva în braţe. Felul în care ţi se destinede trupul. Ca şi cum ai avea un câine în poală. Simţea nevoia să fie apropiat de cineva. Nu asta vrea toată lumea? Era un pic cam bătrân pentru ieşirile în oraş, iar cluburile i se păreau dintotdeauna un fel de petreceri ale burlacilor, la care homosexualii se revarsă în direcţia cealaltă. Bărbaţi  care fac ce au făcut de când s-au dat jos din copac, adică se adună în turme ca să se îmbete şi să vorbească prostii, orice pentru a evita coşmarul de a fi serioşi sau de a nu avea nimic de făcut. ”

Totul se succede cu rapiditate, gândurile vin unul după altul, reacţiile comportamentale sunt prompte, replicile amuzante vin după cele dramatice. Mie îmi creează impresia de imagine derulată rapid înainte, aceeaşi imagine pe care o am de fiecare dată când merg cu metroul sau când alerg după ratb. Nu e timp de trăit drame. Un mouse este veşnic pregătit să dea next după moarte, după divorţuri, după partide de sex reuşite sau nu, după iubire, după propuneri de căsătorie, după starea de mahmureală. Cât despre modul de prezentare a personajelor, mai ales a celui principal în timpul atacurilor de panică autorul pare a fi un psiholog care în timp ce personajul îşi trăieşte atacurile, anticipează şi interpretează simptomele sale, exagerandu-le îi pune întrebările exact ca într-o şedinţă de terapie. Gânduri, emoţii, gesturi toate vin rapid, formând un tot, nimic nu e în plus, timpul care trece citind fragmentele e timpul care s-ar scurge vizualizând scena.