Archive for the ‘Lumea din noi’ Category

Trecutul (XIV)

Posted: Noiembrie 8, 2015 in Lumea din noi
Etichete:,

Alerga încercând să găsească un colț liniștit undeva să-și savureze ciocolata aceea, să muște puțin din ziua de azi fără să se gândească la timp, nici la timpul care a trecut, nici la cel care se va scurge. Era tot în camașa aceea de noapte albă. Nu o purta din inocență, o purta pentru că era singura care păstra parcă pe albul acela forma mâinii lui atunci când venind obosit poposea îndelung pe sânii ei sărutând-o încet. Își închipuia uneori ca are puterea de a îngheta cu privirea lui toate ceasurile din lume, dar cel mai mult îi plăcea să se gândească cum ceasul de la Catedrala Notre-Dame încetează să mai bată. Da, asta e camera pe care o cauta, recunoaște ceasul acela de la intrare și stia că trebuie doar să îl lovească puțin și el va înceta să bată. A intrat. E liniște. Se așează jos, cu bucuria celui care tocmai și-a tăiat funia care îl lega de lume. Deodată înțelege că e singura apariție albă între atâtea umbre negre. E un bal mascat se pare, cu oameni în pelerine negre și măști negre. Pentru o clipa inima ei a devenit una cu ceasul pe care tocmai îl făcuse să nu mai bată. Nu pot fi reale, vrea să scape de ele. Își strânge ciocolata la piept și se întorce cu spatele la ele. Poate vor dispărea. Închide ochii pentru câteva clipe. Își amintește. Își amintește… Cu ochii închiși vede greșelile făcute și tot ceea ce putea face altfel. Deschide ochii. Peretele… nu e perete, este o oglinda. Și ea… e singura umbră neagră între atâtea apariții albe. Și-a întors sufletul pe dos…sau pe față? Camera trecutului. Realiza acum unde se află. Dacă cineva a creat nisipurile mișcătoare le-a făcut după chipul și asemănarea trecutului, nu e nimic mai schimbător decât trecutul. Nu mai știe care e ea și care este imaginea ei din oglindă. De o parte și de alta a acelei linii sunt împrăștiate bucăți din ea. Ar vrea să poată spune: „E prea târziu!” și să întoarcă spatele, dar oare poți face asta într-o cameră în care trecutul e doar un joc de puzzle și timpul nu mai este nici măcar o iluzie?

Anunțuri

Lumea din noi XIII

Posted: Ianuarie 4, 2015 in Lumea din noi

După o staționare de trei minute în stația anterioară, acum metroul prinsese viteză și Miruna spera să ajungă repede la supermarket pentru ca își dorea să termine de cumpărat cele câteva nimicuri pentru a se întoarce acasă să scrie ceva. Frână bruscă! Miruna se agăță repede de bară și abia reuși să nu cadă, mâna o durea.

În supermarket aceeași agitație, dar ea adună repede în coș lucrurile de care avea nevoie. Mai avea de luat doar ceva de la raionul de făinoase și se putea îndrepta către casă.

În timp ce căuta pe raft, în spatele ei, o femeie este abordată de o alta. Discuția îi atrage atenția. Și câtor femei nu le este dat să audă că nu sunt iubite, că mila sau alt sentiment stă la baza relației și primește sfatul de a ieși din ea! Și pentru câte din ele momentul acela nu este sfârșitul lumii…

Miruna și-a închipuit femeia aceea sfâșiată de durere cu ochii pierduți, cu viața întoarsă pe dos ca pe o șosetă de o femeie care până acum un minut nu exista. Și-a amintit gustul amărui al timpului când o femeie îi spusese cândva ceva asemănător și fața bărbatului pe care îl iubea devenise o sumă de monștri. Știa bine sentimentul acela de ireal, care vine la pachet cu veșnicul „dacă” și dorința de a schimba ceva care nu mai poate fi schimbat. Parcă ar fi vrut să își înceapă viața din nou sau măcar să facă doar câțiva pași înapoi, nu știa exact câți, nici cum. Parcă dăduse cu banul și știa deja că pierduse tot și totuși mintea ei încă vedea banul rostogolindu-se în aer, deși știa că el căzese deja.  Își imagină într-o o clipă cum picăturile de apă se întorc în nori ca și cum ploaia nu ar fi căzut, ci s-ar fi ridicat, apoi cum lacrimile se deznoadă din bărbie și urcă spre ochi și în urma lor urmele se șterg.
– Când l-am cunoscut acum câțiva ani nici măcar nu ar fi întors capul dacă m-ar fi știut cu ochii în lacrimi, spuse femeia. Tot ce aș fi văzut ar fi spatele lui. Așa că dacă bărbatul acela este capabil să simtă milă chiar și pentru mine înseamnă că femeia care l-a învățat asta este extraordinară și cum doar din întâmplare acea femeie sunt eu îți mulțumesc pentru acest compliment. Își puse făina în coș, apoi își ridică privirea sus, către raft. Numai Miruna știa că ea privește în jos, către lumea din ea pentru că acolo totul e la fel, nimic nu s-a schimbat.

În drum spre acasă, în metrou, se gândea: „doar moartea poate întoarce viața pe dos ca pe-o șoseta”. Frână bruscă! Miruna își luă mâna de pe bară, râmase cu mâinile în aer și își închise ochii, își mută greutatea de pe un picior pe altul până își găsi echilibrul. Deseori viața ne oprește în loc, ne pune frână, ne dă „reset”. Atunci ne agățăm de oameni, de bare, de cuvinte, de medici… Alteori învățăm doar din întîmplare, din lucruri mici că toate răspunsurile de care avem nevoie sunt în jurul nostru și că tot ce avem de făcut este să găsim in noi întrebările de care avem nevoie ca să înțelegem răspunsurile.

Femeie, ți-ai spălat părul de mirosul pieptului meu cu toate cuvintele grele din lume. Nici măcar atunci când ai început să arunci cu ele în mine și să urli că am plecat nu ți-ai dat seama că părul ți-l spălai tot în mine, căci din clipa în care te-am îmbrățișat prima oară te port pretutindeni. Un bărbat de sticlă cu o furtună în el… Nu neg, deseori te nasc in goana mea absurda dupa nimicuri și totuși îmi doresc să te lași scrisă în povestea mea de azi și toate cele care vor urma, căci toate paginile din mine se pierd dacă nu ești tu ca să le strângi și să le legi.

 

Lumea din noi XII

Posted: Octombrie 5, 2014 in Lumea din noi

– Ce-ți lipsește? întrebă el.
-Mâinile lui sunt magice și uneori cred că îmi ia gândurile în pumni și le pune pe noptieră lângă bijuteriile mele. Atunci mă simt ușoară fără să simt că am pierdut o parte din mine. Dimineața le găsesc acolo și le pot purta din nou, răspunse ea.
El o privi calm:
– De ce te întorci la mine? Nu rămâi, nici nu pleci…
– Mă tem, răspunse ea. Mă tem că dacă o să-ți dau drumu la mână mă voi rătăci și nu voi ști să mă mai întorc vreodată.
– De ce nu rămâi la el?
-Pentru că este atât de preocupat de gândurile mele încât pare ca nu mai știe că am un suflet… Acel suflet ar muri fără tine. Sufletele nu se pot pune pe noptieră, când le pătezi rămân pătate și dacă le dai uitării mor. (Și continuă în mintea ei: Uneori mi-aș dori ca sufletele noaste să se închidă într-o melodie și să trăiască mereu acolo.)

Lumea din noi XI

Posted: August 24, 2014 in Lumea din noi

După ce se spălă pe dinţi repede rămase uitându-se la chipul lui din oglindă. Ar trebui să se radă. Ar fi vrut să se întoarcă în pat şi să stea aşa, cu ochii în tavan, cu draperiile trase toată ziua, să se gândească la fiecare parte a corpului său până ar fi devenit uşor şi ar fi avut sentimentul că pluteşte. Două fire de păr atârnă în chiuvetă. Nu sunt ale ei, ea nu a mai trecut de mult pe aici. Pe maşina de spălat un fond de ten… Îl luă. Deschise dulapul să îl pună acolo, lângă o pudră de o nuanţă mult mai deschisă, un ruj care nu prea ştia cui aparţinea şi un cercel în care se înţepase ieri când pusese piciorul pe covor. Câteva nimicuri… Nimic de-al ei, îi dusese tot sub pretextul că nu este spaţiu. Îşi verifică din nou telefonul. Nimic. Va aştepta, ştie să aştepte, va spune ea ceva până la urmă. Trecu pe lângă fotoliul în care ea se ghemuia pentru a citi. Uneori o surprindea cu privirea pierdută. Rareori s-a întrebat la ce se gândea, dar pe ea nu a întrebat-o niciodată de teamă să nu îl ia în serios şi chiar să se apuce să-i spună. Deseori închidea ochii să nu o mai vadă, iar acum şi-ar dori să-i închidă să îşi închipuie că este acolo. Într-un mod ciudat, pentru asta îşi dorea să nu fie acolo, să se poată gândi la ea. Zâmbi la gândul ăsta, minunându-se de firea lui total de neînţeles.
„- Nu e nimic de neînţeles. E doar consecinţa nesiguranţei şi a dorinţei de control, este manifestarea unei dorinţe de manipulare a unei persoane iubite. Imaginile mentale sunt simbolul acţiunilor concrete de manipulare, poţi face ca o persoană să apară şi să dispară când vrei. Dacă dispare nu este o problemă pentru că ştii că o poţi aduce oricând înapoi. Este dorinţa oricărui copil de a putea controla apariţia şi disparţia mamei şi implicit a iubirii şi protecţiei acesteia. O mamă despre care descoperă surprins că este o fiinţă diferită de el, independentă de el, că poate pleca atunci când vrea, că poate să nu fie lângă el când are nevoie de ea. Nu e de mirare că unul dintre jocurile preferate ale copilăriei este „v-aţi ascunselea” (cu începuturi în cucu-bau!), fiind unul din jocurile în care copiii îşi eliberează anxietatea de separare. Copilul îi trimite pe ceilalţi să se ascundă doar pentru a-şi demonstra că îi poate găsi. Şi tu o trimiţi pe ea de lângă tine doar pentru a-ţi demonstra că o poţi aduce înapoi şi faci asta întâi în mintea ta. Ai grijă, poate că ea nu mai vrea să joace jocul ăsta! Eşti prea ocupat să manipulezi şi să controlezi şi uiţi să iubeşti”, spuse ea din fotoliul în care stătea ghemuită.
„- Aşa îmi spunea mereu numai tâmpenii, bine că a plecat…”, îşi spuse el deschizând ochii ca să o facă să dispară.
Dar cuvintele încă răsunau în mintea lui şi din interiorul inimii lui simţi cum ceva cald începe să îi curgă prin corp până ajunse la locul cel mai îndepărtat de suflet, în creştetul capului. Asta îl făcu să îşi închidă din nou ochii şi astfel îi simţi mâinile mângâindu-l pe cap. Se întoarse cu spatele la fotoliu şi adormi gândindu-se că ea este acolo.

„Într-o altădată ca niciodată…Îi era frig. Se plimbase de două ore cu mâinile în buzunare, ochii în pământ şi inima la vedere. Degetele de la picioare abia şi le mai simţea şi brusc simţi în nări un miros de vin fiert cu scorţişoară, amestecat cu fum de ţigară. I-a deschis zâmbitor, deloc surprins de musafira neanunţată, dar poate aşteptată. Cei doi pereţi au rămas la fel, par făcuţi din cărţi. Mereu s-a întrebat de ce patul este atât de aproape de ei. Miroase a carte veche şi a cearşafuri curate, e cald şi linişte. Au trecut ani… Uneori, noaptea, când îşi punea capul cu părul încă ud pe pieptul lui, el îi vorbea aşa cum ar fi povestit unei copile, iar ea asculta tăcută o vreme. Dacă se întâmpla să spună ceva el o privea uimit ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei minuni pentru că ea vedea lucruri pe care nimeni nu le vedea, nici măcar el. Ea se întorcea mereu la el pentru că avea nevoie de magia aceea să poată visa că bărbatul lângă care se trezeşte dimineaţa are puterea de a aprinde stelele ca să-i scrie viitorul în ele cu aceeaşi brichetă cu care îşi aprinde ţigara după ce fac dragoste. ”

Asta scrisese ea pe blog. Despre cine scrie oare? Textul îl irită. El nu fumează şi nu a fumat niciodată. Este destul de posibil să fie prin cine ştie ce pat. Oricum nu-i pasă, să facă ce vrea, e obişnuit să piardă oameni, toţi oamenii pleacă, îi păstrezi în suflet, ce-i în sufletul tău nu-ţi poate lua nimeni, o să rămână cu sufletul lui.”
„Dar asta nu e de ajuns ca să fii fericit!”, se auzi vocea ei din fotoliu. Plecă în baie ca să nu o mai audă, unde nu putu rezista tentaţiei de a ordona tacticos fondul de ten, pudra, rujul, cercelul şi aruncă cele două fire de păr. Apoi continuă să ordoneze toate medicamentele, cheile şi cosmeticele.

Lumea din noi X

Posted: Iulie 19, 2014 in Lumea din noi
aripiŢinea strâns în mână bileţelul de dimineaţă… Nu spusese rugăciunea seara, iar acum se trezea confuză şi speriată. Îşi simţea inima grea asemeni unei pietre care mereu o ţinea pe loc. Ridică ochii şi zări un cer acoperit de stele, toate având o strălucire aparte. Şi pe fiecare stea, stând picior peste picior pe un colţ al ei, un omuleţ senin zâmbea convins că este unic în viaţa ei, incapabil să vadă ceilalţi omuleţi. Da, fiecare destin este orb… Cu bileţelul lipit de mâna ce-l ţinuse strâns, Miruna dădu să se ridice ca să-l mai citească o dată. Ridicând ochii se văzu acoperită de o infinitate de bileţele, ca de o pătură nesfârşită care îi trecea de trup şi se unea la orizont cu marea de stele care găzduiau omuleţi. Cu mâna liberă citi câteva bileţele. Atâtea drumuri, toate diferite… Reciti bileţelul primit la cafeaua de dimineaţă. Zâmbi. Cineva îi spusese cândva că dacă nu te trezeşti lângă bărbatul pe care îl visezi nu dormi în patul în care trebuie. Ea se gândea acum că dacă bărbatul al cărui nume îl rosteşti în rugăciunea de seară nu doarme pe perna de alături când deschizi ochii atunci numele din rugăciune este greşit. Când patul e gol poţi evacua locatarul visului. Atunci, dintr-o dată, inima ei deveni atât de uşoară încât fără să-şi dea seama oftă ca atunci când îţi dai seama că te-ai trezit dintr-un coşmar şi coşmarul nu te poate răni. Şi din oftatul ei o adiere de vânt ridică toate bileţele în aer, învârtindu-le într-un vârtej neliniştit. Pe pământul de unde se ridicaseră mii de drumuri formau labirinturi nesfârşite. Şi inima ei deveni tot mai uşoară… Din vârtejul de bileţele se conturară două perechi de aripi… Aripile ei! Zâmbi din nou, deschise palma şi suflă peste bileţelul din mâna ei. El se alătură celorlalte şi din lanţ se transformă într-o bucată din aripile libertăţii ei. Miruna se ridică uşoară la nivelul stelelor. Se vedeau oameni mişunând precum furnicile în labirintul de sub ea, îşi vedea lacrimile transformate în râuri, zâmbetele în primăveri, fricile ei deveniră merele stricate căzute pe pământ, durerile ei ardeau în flăcări în vârfurile cele mai înalte ale munţilor. Cu privirea, într-o clipă,  adună toţi omuleţii în ceaşca de cafea din mâna ei, apoi răsturnă cafeaua peste lumea care nu mai era în ea, ci înafara ei. Drumurile, munţii, focurile, râurile… toate dispar sub cafeaua care curge din ceaşca întoarsă de mâna Mirunei. Acesta este miracolul camerei cu nimic din sufletul fiecărei femei, e partea aceea din ea care-i va aparţine mereu, pentru că acolo va renaşte iar şi iar libertatea. O nouă lume se va naşte în ea. Lumea va creşte, se va crede indestructibilă, dar dacă  inima ei va deveni prea grea şi nu-şi va mai găsi aripile…

– Ești atât de mic și de firav… Mereu mi te-am imaginat mare și departe. Și acum ești aici fumând așezat pe marginea ceștii mele de cafea, picior peste picior. Când mi te imaginam negru toată lumina din univers nu mi-ar fi ajuns să fug de întunecimea ta…
– Am venit să-ți spun să mă urmezi.
– Serios? Nici nu ceri mult. Te-am urmat o viață și am ajuns la concluzia că nu ai nici cea mai mică idee despre locul unde trebuie să mă duci. Și sper că îți dai seama că dacă întorc ceașca mori sufocat în ea și eu mă duc unde vreau și cu cine vreau.
– Nu ar fi prima dată. O să mă nasc din nou, răspunse destinul.
– Da, n-ar fi.

Pentru o clipă mintea îi fugi la iubiri care îşi închid aripile şi zac toată viaţa în noi ca un fluture care a uitat să zboare. Se întrebă ce şi-ar spune una alteia dacă le-ar invita pe toate la cafea.

Oricât de mult ar iubi un bărbat femeia va păstra mereu ceva al ei şi ceva-ul acela e camera din suflet plină cu nimic. Când durerea arde tot uşa camerei cu nimic se deschide brusc şi nimicul inundă sufletul. Prima dată când nimicul a ieşit din cameră Miruna s-a speriat, a venit ca apa unui fluviu şi a inundat tot. Acum, din dorinţa ei de amâna inundarea sufletului luptase cu nimicul şi el se extindea treptat, ca nişte pârâiaşe care încet-încet cuceresc insule de suflet.

Atunci sufletul nu mai recunoaste dorinţe şi le priveşte cum îşi priveşte un amnezic amintirile, ca pe o haină veche pe care o porţi după o boală îndelungată, o haină prea mare despre care îţi este greu să crezi că ţi-a aparţinut vreodată. Damian nu ştie că locuri din sufletul ei sunt deja inundate şi nimicul se extinde.

Omuleţul îi întinse o hârtiuţă şi Miruna citi: „- Damian, ascunde gândurile tale în nori, lasă-le să cadă ca pietrele în viaţa mea şi să dărâme cetăţile construite în lipsa ta şi mai rămâi în visul meu încă o noapte …”
– E o rugăciune, şopteşte-ţi-o în fiecare seară…
– Până când?, întrebă Miruna.
– Până când „încă o noapte” nu va mai fi…