Archive for the ‘Lumea din noi’ Category

Lumea din noi (VIII)

Posted: Aprilie 20, 2014 in Lumea din noi

lumea din noi

„- Minutele se numără pe degetele de la mâna stângă. Așa spuse pisica balerinei din oglinda.
– Si iubirile?, întrebă balerina.
– Iubirile nu le numeri, iubirile le taci și le cântărești în mâna dreaptă, răspunse pisica.”
Ce vis ciudat! Se grăbea să ajungă în celălalt capăt al orașului. În acest oraș toți se grăbesc să ajungă undeva. Era ora aceea târzie la care autobuzele sunt pline și peste tot plutește un miros de putregai. O adolescentă gălăgioasă îi  spune prietenei sale iar și iar aceeași poveste. Cuvintele răsună ca niște ciocane în capul Mirunei. Cerul pare senin în seara asta, se văd deja câteva stele. Cândva scria și ea povești despre stele care uită să cadă și astfel nu mai împlinesc dorințe. Stelele astea sunt tare poznașe. Și unele dintre ele nici nu cred că au fost la vreun curs de împlinit dorințe și nu poți avea încredere în ele nici atunci când le vezi căzând. În fine… Miruna nu crede în stele, crede în nori. Norii sunt ca fericirea, durează cât o ploaie de vară și se duc. Autobuzul stă deja de douăzeci de minute la același semafor. Femeia din spate și-a recuperat toate merele scăpate din plasă printre picioarele călătorilor, iar bărbatul din față a încetat să-și înjure iubita la telefon din motive necunoscute. Bătrânul de alături continuă să se holbeze în decolteul adolescentei gălăgioase. Stație. Deodată, femeia cu merele hotărăște să coboare și se repede către ușa autobuzului. Ca să nu cadă, Miruna se prinse repede cu mâna stângă de bara din apropiere. „Minutele se numără pe degetele de la mâna stângă”, își aminti ea și repede sări din autobuz după femeia cu merele. Nu are mâna stângă atâtea degete câte ar fi pierdut rămânând în autobuz. A continuat să meargă în pas grăbit ca să țină pasul cu gândurile. A ajuns la gară. Nu-i plac gările, dar iubește trenurile. Gările sunt pline de indivizi duboși care parcă mereu vor răul cuiva. Tot răul din lume se adună în fața gărilor. Cine știe? Poate de acolo pleacă și se umple lumea de el. Mai repede! Mai repede! Nu-i plac gările și nici oamenii dubioși din fața lor. Acum se numără secundele pe degetele de la mâna stângă. Grăbiți-vă! Atenție la canale, la mizeriile de pe jos și la buzunare. Mai repede! Coșurile de gunoi sunt pline. Cine știe?! Poate oamenii își aruncă fricile în primul coș de gunoi după utilizare și astfel toate coșurile de gunoi din fața gării sunt pline. Nu e vina nimănui atunci. Nu e primăria de vină. Prea multe frici și prea puține coșuri. Nu se mai duce la vot anul acesta oricum. Nu din cauza coșurilor… Își întoarce capul spre scările din fața gării. Un băiat de vreo opt ani stă nemișcat în fața a două geamantane mari. E singur? Oamenii trec, își aruncă fricile în primul coș… Miruna se oprește. Nu, copilul nu e singur. De el se apropie un bărbat împleticindu-se. Băiatul nu se ferește, nu privește uimit. E clar, e tatăl lui și e beat. Nu-ți poți alege părinții, nici copilăria. Bărbatul vrea să urce scările, băiatul încearcă să-l susțină, dar greutățile nu sunt pentru umerii copiilor. Bărbatul cade izbindu-se cu gura de scari. Scara se-nroșește și sângele continuă să curgă în țipetele neputiincioase ale băiatului. Miruna știa că niciodată băiatul acesta nu-și va arunca frica în primul coș, că se va agăța de ea și o va ține strâns de mână pentru că ea e singurul lucru sigur din viața lui. Va ști că nu-i este de folos și chiar dacă ar învăța să trăiască fără ea și-o va îndesa în suflet pentru că unui prieten vechi îi esti mereu aproape. Nu știm cum, dar în seara aceea băiatul a dormit în patul lui, nu în fața gării și cu siguranța Miruna a avut o legătură cu asta. Târziu, în patul ei, după mult timp se gândi la Damian. Ar fi vrut să-i spună multe, dar Damian nu mai aude, Damian nu mai vede, Damian a murit. Din patul ei printr-un colț de fereastră se vede cerul. A căzut o stea. Dar ea nu crede în stele… Dacă ar fi crezut i-ar fi cerut o inimă de plastelină, să se încălzească în mâinile lui și să se întărească atunci când este departe de ea, trăindu-și moartea în alte trupuri. Ar fi vrut să îi spună că în inima ei trăiesc amândoi și că încă fac dragoste noapte de noapte, că ea încă doarme pe partea ei de pat, că uneori se plimbă în cămașa lui nouă, desculță… Alteori, îi desenează soarele pe brațe când el intră furtună și îl roagă să plece împreună departe promitându-i că le vor crește inimi din mers. Și-ar fi dorit să împlească împreună povești, ea să le scrie, el să le citească (asta pentru că ea scrie mai bine!)… Sau măcar… măcar să-și amintească gustul lui. Miruna a adormit scăpând soarele printre degetele mâinii… Nu știm care.

„- Amintirile trăiesc noaptea pentru că peste iubirile adevărate nu trebuie să se aștearnă praful, spuse pisica.
– Dar sunt femei care nu pot trăi în umbra nimănui, nici măcar a bărbatului pe care îl iubesc, rosti balerina din oglinda.
– Totul lasă umbre, chiar și brațele care protejează, șopti pisica pierzându-se în vis.”

Anunțuri

“Cândva tu erai un punct îndepărtat în ființa unui om pe care eu îl iubeam și adoram. Acum el este un punct îndepărtat al ființei tale pe care sunt datoare să o înțeleg și să o iubesc ca fiind parte a aceluiași om, dar pe care refuz să o ador și alături de care refuz să trăiesc. Aleg să-mi fie dor decât să scormonesc prin ființa ta ca printr-un cufăr vechi fără a găsi niciodată magia, vraja și bucuria. Poate că asta este soarta fiecărei iubiri: de a deveni un punct pe harta sufletului nostru, un punct la care poți visa ca la o insulă îndepartată. Și pentru că pe el îl voi păstra acolo unde s-a născut, adică în sufletul meu, mă simt datoare ca ție să-ți spun niște lucruri acum, la plecare.

Nu călca pe oameni ca pe pietre!

Nu m-am simțit niciodata a ta pentru că nu puteai lovi cu atâta nepăsare în cineva dacă acel cineva era parte din tine.

Nu pot minți și nu te pot minți nici dacă asta mi-ar aduce bucurii trecătoare. Nici măcar cu bucăți de iubire nu-mi poți cumpăra aprobarea, aplauzele și docilitatea. Iubirea nu se dă la schimb pentru nimic, se oferă, iar eu nu o cumpăr la niciun preț.

Nu te-am iubit niciodată cu disperare, ci cu credință, credința că mereu vei deveni mai bun și vei învăța să lupți cu propriile umbre. Am aflat însă că tu nu vrei să lupți cu ele, ci să trăiești prin ele. Eu nu trăiesc nici măcar prin propriile umbre, le-am declarat război și vreau să le învăț să trăiască doar când se lasă domesticite și nu-mi fac rău nici mie, nici altora.

Mereu ai considerat devotamentul meu și iubirea ca expresiile unei dăruiri care trece dincolo de voință. Te-ai înșelat. Iubirea pentru tine a fost o extensie a iubirii pe care o purtam bărbatului de care m-am îndrăgostit, iar devotamentul expresia speranțelor pe care le-am închis în tine, speranțe care te îndemnau să înveți să iubești cu dăruire și căldură sau măcar să locuiești departe, să fii mereu punctul negru din ființa lui.

Eu mi-am pus speranțele în tine, tu închizi oameni în propria speranța. Eu nu vreau să stau închisă nicăieri, eu nu plec pentru că sufletele nu pleacă, sufletele plutesc pe propriul drum.

Eu nu te-am învățat niciodată să-ți folosești colții pentru a mă sfâșia, eu te-am învățat să-i folosești pentru a mă proteja și cu ei să sădești încredere, nu frică. Eu întotdeauna te-am învățat să mă faci să-mi amintesc brațele tale când sunt speriată, nu spatele tău. Eu te-am învățat ca înainte de a-ți scoate ghearele să te lipești de sufletul meu ca un termometru al suferinței și măcar asemeni unui termometru să simți o parte din ea.

Te eliberez acum de speranțele mele mari, îți sunt o povară prea grea în spatele obișnuit mereu să plece spre a deveni un munte mai mare de indiferență, răutate, nepăsare și iubire nemăsurată de sine. Mă eliberez și eu din speranța în care tu m-ai închis, sunt prea multe suflete aici și simt că mă sufor, nu mai e loc pentru iubirea mea într-o speranță atât de mică.”

 

Lumea din noi (VI)

Posted: Martie 24, 2014 in Lumea din noi
Cu ochii acoperiți Miruna coborî scările prin întunericul din ființa ei sperând ca de data aceasta să poată vedea ceea ce încă nu putuse vedea cu ochii. Mirosea a vechi, a moarte și a gânduri lăsate prea mult la dospit. Trebuia să le coacă de mult. Cobora încet simțindu-și trupul ușor ca o femeie care este pentru prima dată înbrățișată de bărbatul pe care îl iubește. În suflet lava vulcanului clocotea încă nehotărâtă în privința lumii care va lua naștere curând. Miruna se opri.
Două furnici își vedeau de drum pe scara de deasupra vulcanului, încercând să urce pentru a se salva. Una purta un sac cu tăceri. Tăcerile sunt grele și îi făceau drumul anevoios. Ea văzu pe jos încă o tăcere pierdută, tot a lor. O recunoscu după umezeală căci se vedea să fusese scăldată de curând în lacrimi.
–          Ia tu tăcerea asta. E tot a noastră și eu nu o mai pot duce.
–          E doar un grăunte mic de tăcere… spuse cealăltă și își continuă drumul.
Era adevărat, era un grăunte minuscul de tăcere, cântărea puțin, îl pipăise și Miruna. Furnica lăsă sacul jos, puse tăcerea în el și apoi iși ridică sacul în spate. Apucă să mai facă un pas și se prăbuși în lavă.
Cealaltă furnică apucă doar să o vadă căzând și își spuse sfâșiată și nedumerită: “Era doar un grăunte mic. Nu puteai muri din cauza lui!”. Și ca să-și ucidă vina ridică sacul. Nu apucă să facă niciun pas, greutatea sacului o făcu să-și piardă echilibrul și căzu și ea în lavă.
Nu se gândise că poate grăuntele era mic, dar multe tăceri mici fac un sac greu. Nu auzise nici pe “nu o mai pot duce”.  Oare câți oameni nu umblă cu suflete moarte în ei pentru că cel căruia i-a spus nu mai pot nu s-a oprit să privească și să asculte?!

Lumea din noi (V)

Posted: Martie 18, 2014 in Lumea din noi

Miruna rămase cu genunchii la piept și cu ochii acoperiți. Se văzu apoi copilă, cățărându-se în nucul bunicii și sărind gardurile după vișine. Avea un loc al ei în grădiniță în care își planta flori… florile ei! Apoi își aminti cum tundea păpușile ca să le crească părul mai lung și mai des și cum se temea îngrozitor de șoriceii care săreau din porumbul tocmai cules. Cu niște mâini și picioare ca niște scobitoare dacă i-ar fi spus cineva să ducă pământul în spate nu i s-ar fi părut o glumă pentru că ea era pregătită să mute lumi, să dea un alt nume soarelui în fiecare zi. Și darul pe care l-a cerut vieții a fost de a putea pipăi sufletul oamenilor. Și când alerga și cădea, genunchii ei sângerau și se așeza așa ca acum și se întreba cât va dura până rănile vor prinde coajă. Dar când sângerează inima? Ea când prinde coajă? Durerile inimii sunt sfâșietoare și părcă își vine să iei un ac și o ață și să le coși. Dar Miruna știa că în toate inimile cusute există un sac în care se păstrează toate lacrimile care nu au învățat să curgă și vorbele care nu au știut să ia forma cuvintelor, așa că ea o să plângă până la ultima lacrimă nu pentru că este slabă, ci pentru că este puternică și nu o să uite nicio vorbă nespusă. Apoi o să aleagă bucuriile, zâmbetele și boabele de iubire trăite și o să le transforme într-un bănuț noroc pe care o să-l poarte cu ea o viață. Tot ceea ce a fost urât va fi transformat într-o pisică neagră pe care o va lăsa să plece în lume, să poate ghinion altora.

Când era mică îi plăcea să meargă pe borduri punând tacticos un picior înaintea altuia. Bunica o striga și o întreba dacă-și dorește ceva. Ea răspundea: „Nu-mi trebuie nimic, nu am nevoie de nimic!”. A cerut atât atât de multe lucruri și și-a desfăcut sufletul în felii sub formă de dorințe, prea multe și prea neîmplinite încât acum atât de captivată este de drumul ales încât orice ar opri-o ar răspunde tot: “Nu-mi trebuie nimic, nu am nevoie de nimic!”. Si ramase asa, tacuta, gandindu-se oare cand trece perioada iubitilor invizibili…

Lumea din noi (IV)

Posted: Martie 16, 2014 in Lumea din noi

Miruna își scufundă trupul în cada fierbinte și își trimise mintea să se plimbe prin visele din noaptea trecută. Știa că este doar ea, dar își acoperi sânii cu spumă și apoi își lăsă mâinile libere, ridicate la suprafața apei. Când era mică și dorea să dispară își imagina că patul se ridică și plutește departe. Apoi niște firicele de lumină luau durerile și gânduri urâte și le scoteau din trupul ei. Când era speriată visa mereu căderea în fântâna aia uriașă și pe bunica ei întinzându-i mâna în zadar. Acum nu știa dacă să cheme patul sau fântâna pentru că nu-i era clar dacă mai trăia sau nu. Poate că este de mult pe fundul fântânii și asta nu este cada ei. Și totuși pe mașina de spălat este rochia ei neagră și peste ea aruncat stă colierul de perle. Da, își amintește acum. Nu e moartă, e doar goală… adică nu doar dezbracată, ci goală ca un dovleac de Halloween și speriată de golul acesta ca de o mie de dovleci de Halloween în noapte. Și brusc se umplu în straturi ca o păpușă rusească. I-a simțit trupul alături, cuprinzând-o cu mâinile și a văzut cu ochii minții un zâmbet pe care nu-l mai văzuse de mult. Probabil se uitase prea de-aproape.

Își puse halatul de baie și alergă prin lumina aceea slabă, cu picioarele goale și cu părul ud la vârfuri. Se așeză în dreptul unei uși cu picioarele strânse la piept și spatele lipit de ușă.

Miruna: – Ești aici?

Vocea: – Sunt mereu aici.

Miruna: – Vreau să văd!

Vocea: – Întotdeauna ai avut ochii mari, învață să-i închizi. Nu uita că lupul din poveste avea ochii mari, urechile mari și brațele foarte mari, dar asta nu l-a ajutat să-l vadă pe vânător, să-l audă sau să se apere de cuțitul lui.

Miruna plânse liniștit, se ridică și deschise ușa. O altă Miruna o întâmpină în picioare, zâmbind dincolo de ușă. Era o Miruna fericită, o Miruna cu flori la toate geamurile care sădea zâmbete în toate inimile, cu părul alb, care tocmai citise nepoților o poveste cu zâne și se pregătea să scrie alta pentru mâine. Îi întinse celeilalte Mirune o eșarfă, o strânse de mână și îi închise ușa.

Miruna (cu ochii acoperiti): – L-am pierdut!

Vocea: – Știi bine că în orice moment poate apărea cu plasa să prindă fluturi atâta timp cât în sufletul tău ei încă mai dansează pentru el…

Miruna: – Și dacă a plecat?

Vocea: – Atunci roagă-te să-și găsească drumul către un suflet în care este mereu primăvară.

Miruna: – Nici măcar nu știu ce caut.

Vocea: – Flori. Unde sunt flori, sunt și fluturi… Și fluturii din suflet se vor lăsa prinși doar de plasa celui care vrea să-i prindă pentru a-i învăța să danseze.

Lumea din noi (III)

Posted: Martie 9, 2014 in Lumea din noi
Deodată totul se zguduie și camerele se năruie unele peste altele. Damian  se trezește cu un morman de moluz în cameră și o avalanșă de uși, tablouri, cutii, scaune.
–          E cutremur, spuse Damian.
Fantomele se adună speriate:
–          Nu e orice cutremur. Aici se naște un vulcan, aici crește o lume nouă și noi vom muri.
Într-o clipă, Damian ajunse sus, la Miruna:
–          E cutremur în adâncuri.
–          Cutremur?! Așa se simte la voi? Sunt doar eu…
–          Tu? Ai năruit o lume? Ce ai făcut? Ai băgat buldozerul?
–          Buldozerul? Nu! Eu doar am râs…
–          Ai râs? Femeie nebună, era să mă omori acolo! Ai distrus totul!!!
–          Nu am mai râs de mult și nu m-am putut opri… Și apoi, de ce te temi? În univers parcă îmi spuneai că nimic nu se pierde. Dacă mori aici o să trezești în ciocul berzei bântuind prin alt castel. Nu ai fost foarte clar dacă vei fi în pampers sau vei avea tot vârsta de acum… Dar în ambele variante nu vei avea prea mult păr așa că toate teoriile alea pe care mi le-ai urlat după plimbările tale să le lași în sticlele alea de șampon pentru că oricum nu-ți vor folosi.
–          Unde pleci? întrebă Damian.
–          Hmmm! La pescuit.
–          Pe tocuri, în rochie de seară și purtând perle?
–          Există vreun motiv pentru care n-ar trebui să arăt bine pentru pești?
–          Du-te!
Și Damian trânti ușa și începu să coboare scările.
Miruna zâmbi. Atunci scările se surpară și Damian odată cu ele. Căzu în gol prinzând fragmente din bucățelele muzicale care se auzeau la fiecare etaj.
“ N-a înțeles niciodată că dacă nu putem fi fericiți împreună nu voi alege să mor pentru fericirea lui, o voi căuta în altă parte. Nu a înțeles niciodată că atunci când am spus că îmi pare rău chiar mă dureau greșelile mele și nu aveam nevoie să mi le mai strige nimeni, mi le strigam eu. Nu a știut niciodată să se bucure de faptul că îl doream și a urlat că îmi place să fiu nefericită de parcă dacă ar fi fost atât de distractiv i-aș mai fi cerut ajutorul! Nu a înțeles niciodată că dacă îi ceream  ceva era pentru că știam că ceva-ul ală îmi va aduce liniștea și bucuria și că în ziua în care voi înceta să-i mai cer ceva o să fie pentru că nu voi mai găsi un lucru pe care să-l vreau de la el cu certitudinea unei fericiri. Nu s-a gândit niciodată că ziua în care nu-i voi mai căuta brațele o să fie ziua în care nu voi mai crede în forța lor pentru că nimeni nu crede în atingerea fluturelui pe obraz până nu o simte. Nu s-a gândit niciodată că era un zeu și prin neascultarea rugăciunilor a căzut din ceruri devenind un muritor de rând.”

Lumea din noi (partea a II-a)

Posted: Martie 6, 2014 in Lumea din noi
Cioc! Cioc! Cioc!
Miruna zâmbeste. O fi iar fantoma de ieri. O mituiese cu o clătită ca să nu-i tulbure lui Damian somnul.
– Am venit!, spuse fantoma.
– Ce vrei la ora asta? Crezi ca îmi lipsește gustul morții așa de dimineață?, întrebă Miruna.
– Eu sunt doar fantoma trecutului vostru comun, nu moartea. Când între voi nu vor mai fi cuvinte mă voi întoarce din tăcerea din care m-ați chemat să vă înfigeți unghiile cu trupul meu pentru a vă trimite mesaje.
Cu o mișcare lentă fantoma se dezbracă de hainele întunecate.
Miruna: – Nu m-am înșelat. Uite! Când doi oameni vorbesc despre ei doar la trecut este pentru că au murit și încă nu au aflat. Dă-mi cicatricile de ieri. Le vreau înapoi, desprindeti-le de pe piele și îți dau în schimb doua clătite.
Fantoma: – Și jumătate din ceașca de cafea!
Miruna: – Cafea e doar a mea. Nu-ți forța norocul, incă mai există plicuri în camera luminată… Te pot concedia oricând și mă îndoiesc că mai știi să trăiești după ce ai purtat atâtea reproșuri, dureri și urlete.
Fantoma: – Lasă-mă să rămân în patul tău. Sunt obosită, aș vrea să dorm.
Miruna: – Dormi în patul meu noapte de noapte, ticăloaso! Și atunci nu mai ceri voie…
Fantoma: – Nu dorm, atunci sunt ocupată să te sperii, îmi fac și eu treaba… Dar acum sunt obosită. M-ați purtat ca pe o minge de ping-pong de la unul la altul.
Miruna: Stai puțin! Eu nu ți-am dat de lucru ieri, te-am mituit cu o clătită să-l lași să doarmă. Și azi ți-am cumpărat din nou cicatricile. De ce ești obosită?
Fantoma: Și-a trimis singur mesaje.
Și mesajele încă sângerau pe piele.
Miruna: – Clătitele sunt cu vișine… Și poftim cafeaua mea, îți va prinde bine la trezire.