Archive for the ‘Psihologie’ Category

If you want to change the world love a man; really love him Choose the one whose soul calls to yours clearly who sees you; who is brave enough to be afraid Accept his hand and guide him gently to your hearts blood Where he can feel your warmth upon him and rest there And burn his heavy load in your fires Look into his eyes look deep within and see what lies dormant or awake or shy or expectant there Look into his eyes and see there his fathers and grandfathers and all the wars and madness their spirits fought in some distant land, some distant time Look upon their pains and struggles and torments and guilt; without judgment And let it all go Feel into his ancestral burden And know that what he seeks is safe refuge in you Let him melt in your steady gaze And know that you need not mirror that rage Because you have a womb, a sweet, deep gateway to wash and renew old wounds

If you want to change the world love a man, really love him Sit before him, in the full majesty of your woman in the breath of your vulnerability In the play of your child innocence in the depths of your death Flowering invitation, softly yielding, allowing his power as a man To step forward towards you…and swim in the Earth’s womb, in silent knowing, together And when he retreats…because he will…flees in fear to his cave… Gather your grandmothers around you…envelope in their wisdoms Hear their gentle shusshhhed whispers, calm your frightened girls’ heart Urging you to be still…and wait patiently for his return Sit and sing by his door, a song of remembrance, that he may be soothed, once more

If you want to change the world, love a man, really love him Do not coax out his little boy With guiles and wiles and seduction and trickery Only to lure him…to a web of destruction To a place of chaos and hatred More terrible than any war fought by his brothers This is not feminine this is revenge This is the poison of the twisted lines Of the abuse of the ages, the rape of our world And this gives no power to woman it reduces her as she cuts off his balls And it kills us all And whether his mother held him or could not Show him the true mother now Hold him and guide him in your grace and your depth Smoldering in the center of the Earth’s core Do not punish him for his wounds that you think don’t meet your needs or criteria Cry for him sweet rivers Bleed it all back home

If you want to change the world love a man, really love him Love him enough to be naked and free Love him enough to open your body and soul to the cycle of birth and of death And thank him for the opportunity As you dance together through the raging winds and silent woods Be brave enough to be fragile and let him drink in the soft, heady petals of your being Let him know he can hold you stand up and protect you Fall back into his arms and trust him to catch you Even if you’ve been dropped a thousand times before Teach him how to surrender by surrendering yourself And merge into the sweet nothing, of this worlds’ heart

If you want to change the world, love a man, really love him Encourage him, feed him, allow him, hear him, hold him, heal him And you, in turn, will be nourished and supported and protected By strong arms and clear thoughts and focused arrows Because he can, if you let him, be all that you dream

If you want to love a man, love yourself, love your father Love your brother, your son, your ex-partner; from the first boy you kissed, To the last one you wept over Give thanks for the gifts; of your unraveling to this meeting Of the one who stands before you now And find in him the seed to all that’s new and solar A seed that you can feed to help direct the planting To grow a new world, together

~Anonymous~

http://sensualblissvoyager.wordpress.com/2012/04/26/if-you-want-to-change-the-world-love-a-man/

Decreţeii… Este un  termen care defineşte o generaţie pentru care s-au găsit atât de multe metafore încât acest lucru mă face să îmi pun întrebarea „de ce?”. Oare ce anume i-a determinat pe toţi cei care au vorbit despre acest subiect să folosească metafore? Decreţeii, născuţi la comandă, generaţia cu cheia de gât, perseverentă, creativă, orgolioasă, harnică, generaţie cu părinţi absenţi, copii care au fost învăţaţi să tacă şi să fie disciplinaţi care s-au ridicat împotriva restricţiilor… Alţii au vorbit de frustrări, de agresivitate. Pentru mine metaforele sunt fost ceva care învelesc altceva. Acel altceva nu e diferit, în sensul că ambajul (metafora) nu are culoare diferită de cea a conţinutului. Când s-a vorbit de această generaţie metaforele au curs una după alta acoperindu-se una pe alta, îngroşând stratul. Ce rost au foiţele care acoperă ceapa? De protecţie… Mă gândesc că ceea ce ascund atât de mult cuvintele astea suprapuse, menite să descrie o generaţie care a trăit şi a văzut atât de multe în ciuda faptului că i se spunea ce să trăiască şi ce să vadă este prea dureros pentru a fi rostit în stare brută. Am găsit revoltător modul în care se aduc acestor oameni acuzaţii diverse, în care se vorbeşte despre frustrărilor lor. Nu susţin că ele nu există, spun doar că este lipsit de orice tact să îi faci pe aceşti oameni (vorbesc despre ei deşi sunt născută în 1984 pentru că încerc să fiu obiectivă şi pentru că adevăraţii decreţei sunt consideraţi cei născuţi până în 1980, cei născuţi după fiind prea mici la Revoluţie) frustraţi, să le scoţi la iveală nişte sentimente pe care ei nu şi le recunosc. Poate le au, poate că nu… Dacă cineva îşi pune o barieră psihică, o limită este pentru că nu vrea ca ceilalţi să treacă de ea. Unii îşi pot închipui că văd dincolo de acea limită. Când văd ceva ce nu e apar reacţii de toate felurile, diverse, nuanţate. Dar când ceilalţi spun că văd ceva ce e acolo, dar e protejat apare aceeaşi reacţie: negare şi revoltă şi durere. Să le arunci în faţă asemenea lucruri e un act brutal. Oamenii ăştia nu se prefac că sunt perseverenţi şi puternici, aşa au fost nevoiţi să fie, aşa sunt şi mai mult decât orice AŞA ŞTIU CĂ SUNT ŞI NU ŞTIU SĂ FIE ALTFEL! Ei s-au adaptat, psihologic vorbind, unor vremuri teribile. Nu putem pune etichete nici pozitive, nici negative. Putem întreba fără să acuzăm şi fără să ne îndoim de sinceritatea răspunsurilor. Foiţele de metafore şi etichetele trebuie date jos una câte una. După fiecare va fi un zâmbet nostalgic sau un strigăt sfâşietor. Văd bunici care îşi manifestă faţă de nepoţi o afecţiune sufocantă, o protecţie excesivă. Ele sunt mamele decreţeilor. Oare ce sentiment le îndeamnă să facă asta? Coordonatorul din America (ABA, autim) îşi spunea acum câteva luni: „mă mir, la cum sunt bunicile din România, că totuşi copii români învaţă să meargă până la 4 ani!!!”. Există şi extrema cealaltă: a copiilor neglijaţi, a copiilor abandonaţi. Decreţetii erau cu cheia de gât, cei din ziua de azi, mulţi la număr au părinţii plecaţi prin străinătate. Cine sunt acei părinţi? Câţi copii sunt azi crescuţi cu afecţiune, interes şi înţelegere (ar fi culmea să admitem că nu sunt!)? Câţi tineri îşi doresc azi copii şi cum ar vrea să-i crească?  Ce rol are psihologicul, socialul, economia în toate aceste fenomene? Nu ştim… nimeni nu a cercetat acest lucru.

Mă întreb:

Cum îţi săruţi copilul pe care nu ţi l-ai dorit şi pe care ai fost obligată să îl naşti? Dar el, cum îşi sărută copii?

Cum îţi pregăteşti fiica pentru o viaţă sexuală care ţie ţi-a adus fără să vrei copii, o viaţă sexuală trăită cu teamă, cu alt scop decât plăcerea; cum îţi înveţi fiica să se bucure de un act sexual?

Cum te simţi tu copile, care mereu ai luptat să fii cel mai bun? Ţi-ai dorit să fii cel mai bun? Pe cine ai vrut să mulţumeşti? Cine te-a apreciat, cine ţi-a spus „Bravo”? Încă mai lupţi? Cum te-ai bucurat când ai reuşit? Cum te bucuri azi?

Ce simţi faţă de bărbatul pe care îl iubeai, care te-a lăsat însărcinată şi astfel ai fost nevoită să suporţi un avort în condiţii mizere?

Cum te simţi, ca bărbat, când femeia iubită îţi moare în încercarea de a scăpa de o sarcină nedorită?

Cum te simţi când lupţi să îţi lărgeşti orizontul de cunoaştere şi înţelegere şi ţi se cere să taci? Ce spui când taci?

Ce ţi-a lipsit atunci?

Ce îţi lipseşte acum din acele vremuri? Ce îti lipseşte acum?

Ce te face puternic? Dar slab?

Ce am pierdut la Revoluţie şi ce am câştigat? Ce ne-am dorit să câştigăm?

Ce îţi aminteşti cu bucurie? Dar cu tristeţe?

Ce ai fi vrut să spui şi n-ai facut-o? Ce ai fi vrut să ceri?

    Sunt doar câteva întrebari… Răspunsurile le ştiu doar ei şi nimeni nu le poate da în locul lor, nimeni nu îi poate forţa să răspundă. Să îi întrebăm, să nu îi întrebăm? Le-am face bine, le-am face rău? Ar şti să ne răspundă dacă ar vrea să facă acest lucru? Oare noi am şti să-i ascultăm, să-i înţelegem? Nu ştiu…

Hello world!

Posted: Ianuarie 8, 2010 in Psihologie

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!